Sfântă amăgire

În noaptea asta sfântă
a unui alt Crăciun

cerşesc pentru pământ

o mantie-argintie.

Mi-e dor chiar şi de viscol,

(că prea este tăcut...)

de-un râset de copil

şi Moşul să mai vie.

Nu mai sclipesc lumini

pe cerul cel deşert,

colindele se sting 

în iarna asta fadă,

iar cetina de brad

şi-ai mamei cozonaci 

au parcă alt miros

când fulgi nu vor să cadă.

Privesc fereastra rece

şi prelungesc cuvinte,

până la descărnare

acestea se întind.

Apoi tresar de-odată,

nimicului dau bice,

spre ierni din alte vremuri

mă regăsesc gonind.

Un tremur mă-nfioară

când mâna ta cea caldă

îmi mângâie iar trupul

şi-mi scânteie privirea.

Şi iată cum, Crăciunul,

şi azi, ca-ntotdeauna,

a reuşit, o clipă,

să-mi dăruie iubirea.



O altă iarnă

o lacrimă cerească
luceşte printre gene
şi prin cămări ascunse
din nou se face iarnă
mor fluturi albi şi roşii
ca fulgi în palme calde
iar frunze putrezite
încă miros a ieri
a verde şi a soare


lumina îngheţată
alunecă încet
prin plete fulguite
şi tot mai argintate
apăsător mă doare
întinderea cea ninsă
şi-n suflet îmi coboară
în picuri de tăceri
iubiri pierdute-n zare

zăpezi de altădată
aruncă azi în mine
cu-amare nostalgii
şi orologii sparte
un rest de fericire
din alte anotimpuri
azi îmi măsoară paşii
în albe scânteieri
şi în secunde moarte

grădină fără flori

azi ninge cu încrâncenare
peste câmpia încă verde
cad macii roşii din picioare
sub coasa morţii inerente

de după deal apare ura
în straie noi de sărbătoare
şi-ntr-un triumf rânjeşte gura
peste edenul care moare

s-a-mbogăţit vara pesemne
de la vecini cu înc-o floare
de ce a luat, nu prea-nţelege
că doar avea grădină mare

acum priveşte-a neputinţă
cum trandafirii-i mor pe rând
cum corbi hulpavi sfâşie păsări
ce moartea o primesc cântând

e cea mai aspră judecată
şi vara n-are-apărători
rămâne palidă şi dreaptă
lângă pustiul fără flori

şi iarna aspră o îngheaţă
şi sângele prinde rugină
va mai putea vreodată oare
să-şi facă iarăşi o grădină ?

vreau drumul înapoi

ţara îmi face cărare
vrea să mă vadă iar
anii mei au rămas
în pragul casei bătrâneşti
în pereţi şi-n vetre
agăţată de firele lumii
mă dor paşii de-atâta umblat
buzunarul sufletului
duce o grea povară
mă scotocesc prin sânge
şi aflu dorul
fericirea mi-a rămas acasă
străbunii mă cheamă
din rame vechi
copil mereu în drumul spre ei
soarta m-a condamnat la exil
între oameni
vreau paşaport spre înapoi
să nu mai fiu umbră nicăieri
călător în timp uitat

Mă viscoleşte cu umbră de tine

Toate zilele mele încep cu tine
şi ochii tăi de un albastru cald
De ce te-ai teme că mă pierzi?
Nu vezi cum mă desenez
linie în palmele tale?

Aşa îmi nasc cuvinte ca un mir
din toamnele prea lungi de aşteptări,
când răscolesc parfumuri
printre castani sălbatici,
înfloriţi a doua oară,
când întunericul moare 
într-un ochi de oglindă,
ce încă mai păstrează
cuvintele noastre şoptite.

Tu nu vezi că fără tălpile tale
nu pot călca frunzele veştede
din altă toamnă?
Ochii mei nasc rugăciuni.
mă doare cumplit depărtarea .

Mă viscoleşte cu umbră de tine,
aştept ca focul nostru să topească iarna.
Decupez petale de cireş la orizont,
cu argila norilor clădesc un alt cer
şi încremenesc timpul
pentru încă un secol de iubire.

Cerul pe care l-am adunat împreună

dacă-ntr-o zi clepsidra îmi va muşca
din ultima petală
e semn că am să plec


şi-n drumul lung 
anevoios
voi arunca pe umeri căruntele poteci
până un verde crud
va înflori în mine


în lumea-aceea se respiră greu...
dar prinde-voi puteri
din slava nesfârşită
sorbi-voi zările albastre
şi viaţa va înmuguri
din seva cuvintelor neterminate


şi, dac-o fi să plec
tu, dragul meu
păstrează-mi zâmbetul frumos


eu voi privi spre cerul
pe care l-am adunat împreună
şi muguri noi îmi vor reda
senin surâs

Nu îngrăşaţi pământul cu oameni! (românilor de azi)

Vă dezbrăcaţi dimineţile înaintea răsăritului,
astfel încât ziua începe fără nuanţe intermediare:
cu-acelaşi cer mereu acoperit
şi-aceeaşi pâine trudnic plămădită.


Singuri şi fără orizonturi,
rătăciţi într-o lume
în care Dumnezeu a ales să fiţi punte.
Vi s-au cocoşat spinările de-atâtea îngenuncheri.


Pacienţi incurabili ai aceluiaşi sanatoriu,
murmurând înăbuşit gemete prelungi,
arar vă mai permiteţi o renovare,
când ferestrele din trup scârţâie prelung.


De pe obrajii uscaţi vi se preling amintirile altui timp,
clipiri fără lumină aşteaptă plângerea nopţii,
când visele vor repara totul.


Suflete amorţite şi triste,
de ce trăiţi doar pentru a uita înfrângerile?
Ridicaţi-vă! Creatorul v-a dat verticalitate!
Culegeţi scânteia luptei din ochii ascunşi sub glie!
Căutaţi în inimă dorinţa de-a trăi!
Că viaţa nu e doar zădărnicie…

dragoste târzie

treceau dimineţile pătate de somn
şi nu întrebam încotro
unele-mi zdrenţuiau fereastra cu lumină
şi-mi înstrăinau visele dezmăţate


curăţam cearşaful de praful singurătăţii
îmbrăcam aceeaşi haină de dor îmbâcsită
o retuşam cu o libertate inutilă
şi mă întorceam zâmbind
cu gândul la o nouă zi


dar lampa cu care te căutam
pâlpâia tot mai des, pe cale să se stingă…
mi-era dor de tine, cel pe care nu-l ştiam încă


erai paznicul nopţilor toate
când visam doar să curg un gând lângă tine
să-mi dăruieşti o pană de cocor
o carte cu poveşti şi-un strop de cer în mâini


dar într-un aprilie înrourat
zorile mi-au spălat faţa
iar ochii mei ţi-au recunoscut chipul


erai tu, cel ce-mi modelai ploile cu zâmbetul
şi-mi colorai deseori în roşu-aşteptarea


de-atâta dor mi se topise sufletul
de-aceea l-am turnat într-un tipar
de forma clipei când ne-am întâlnit
apoi, l-am aşezat în palmă, ţie
iubirea mea târzie...

Ca-ntr-o matrioşcă vie...

Stau la fereastra odăii întunecoase,

prin geam desluşesc o umbră,

apoi, tot mai clar, silueta unei fetiţe.

De fapt, îmi dau seama că sunt eu.

Port anii copilăriei mele şi funda

pe care mi-o prindea întotdeauna mama în păr.

Deodată, pe uşă intră o tânără femeie.

Îmi recunosc strălucirea din ochi.

Din ea descinde alta

şi-nlăuntrul acesteia o alta, pitită în alta,

mereu eu…

Scrijelesc scoarţa din piept în piept,

până la inima încă moale,

magmă din sâmburele atâtor înfrângeri.

Şi trec din păpuşă-n păpuşă şi ţopăi

piciorul mi-e tot mai mic şi vreau să mă întorc,

dar cineva nu mă lasă să trec de două ori prin acelaşi loc.

- Doamne, aruncă-mă până la ultima păpuşă din mine! strig…

  

- Dar eşti chiar tu, cea de azi!

În tine poţi mângâia somnul celor de ieri…

Închide ochii şi vei fi iarăşi tânăra naivă,

sau copilul gângurind fericit,

ori sămânţa în care sufletul orfan şi-a aflat casă.

Păpuşa ce doarme în leagăn eşti tu cea de mâine, matrioşka…

De vorbă cu Paler

mereu ai spus, maestre, că Pământul
e singurul loc unde se poate crea Paradisul
acum te-ai mutat într-o stea
ai plecat să-L întâlneşti pe Dumnezeu
şi poate să-I iei un Interviu

nenorocul ţi-a fost că a trebuit să mergi doar înainte
fiindcă, după cum ne spuneai
nu ai fost niciodată un rac autentic

au rămas în urma ta mări şi cuvinte şi îndoieli şi certitudini...

Cioran îţi spunea că la judecata de apoi
se vor cântări doar lacrimile
dar tu, maestre, n-ai putut plânge niciodată
şi cât ai fi vrut să-ţi deschizi astfel lacătele din tine…
n-ai plâns nici măcar atunci când ţi-au murit părinţii
pentru că mereu ai crezut că moartea e o izbăvire

pustiul de-aici te-a făcut să înţelegi
că nu eşti destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni
astfel încât ai renunţat la trufia de a te fi considerat
cel mai mare adevăr al lumii ori singurul

ai învăţat să iubeşti ca să fii iubit
şi în marea-ţi iubire ne-ai învăţat şi pe noi dragostea
şi cum să plantăm trandafiri în suflet
ori să le ducem ucigaşilor crini, declarându-i inocenţi...

de multe ori erai intrigat de poporul acesta
de noi cei ce frigem mititei pe orice Golgotă
dar ne-ai iubit şi ai iubit acest pământ
pentru că omul are o singură patrie, restul sunt ţări

şi ai plecat crezând că viaţa e mai importantă ca orice…
fie şi pe un peron...
şi dragostea… iar celelalte... nu sunt decât alergare deşartă…

acum ne priveşti din cer, doar un pas ne desparte,
e pasul nostru absent…
tu stai pe un mal, noi pe altul…
şi între noi curge noaptea…

Neputinţă

mi-a povestit mama de dimineaţă că a visat ape tulburi
şi că tata o tot chema la el, de undeva de sus.
e doar un vis, i-am spus şi am cuprins-o încet de după umeri.


Doamne, şi parcă atunci am văzut prima oară ce mică e
şi cât de adânc i-a săpat bătrâneţea în ziduri.
deodată o lacrimă ascunsă şi-a picurat sarea
în ecoul din peştera timpului…


am văzut-o pe mama, dreaptă şi neobosită,
arzând, pe marginea uliţei, frunze uscate.
apoi am văzut-o urcând verde pe cărarea ce duce la vie.
mi-am dat seama brusc că toată seva ei în mine înfloreşte.
că prin moartea ei lentă respir, vorbesc, exist...
că verdele ei m-a înmugurit, atunci când m-a condamnat la viaţă.


i-am luat mâna slabă şi i-am sărutat-o prelung.
s-a mirat şi ea de această pornire…
am alergat apoi sub nucul copilăriei mele şi am plâns.
mi-am plâns cu lacrimi grele neputinţa
de a păstra pe veci seninul din ochii dragi ai ei.

Vara sufletului meu

Iubite, pleacă toamna
cu ultimul tramvai
iar eu îmi flutur eşarfa
de parcă aş pierde pe cineva drag


brumar se-aşterne în parc
ca un apus răstignit peste lume
aleile îşi adună la capete cerul 
şi mie mi se face dor
de aripa ce mai schiţează zborul


ziua aceasta mi-aduce aminte de tine
şi de mâinile tale
crengi înflorite
în care cântau privighetorile
până făceau să danseze seva copacului


azi, fără tine
slova mea pare un greier rătăcit
prin ierburile mult prea înalte
din ultima lună de vară


iubite, de Bobotează
n-am să-mi mai pun busuioc sub pernă
pentru că nu vreau să visez pe altcineva…

De vorbă cu tata

pe uliţa copilăriei mele
văd urme de tălpi crăpate
îmi zic în gând „cred că a trecut tata”
şi-o stranie durere mă împietreşte
fiindcă tata nu poate să mai vină


mi-amintesc primăvara aceea pierdută
în care tata s-a hotărât deodată să moară
sătul de-atâta trăit, privea tot mai des cerul
iar acesta se-nvineţea pe loc şi ploua lacrimi…
n-au mai crescut copaci sub muntele de sare
iar cireşul de la poartă s-a uscat


de-atunci, în fiecare primăvară,
las pentru-o clipă alergarea deşartă
şi cu târzie căinţă mă-ndrept
spre locul unde tata se odihneşte
ca să-i povestesc toate cele
pe care nu i le-am putut spune cândva

Arzând pe rugul toamnei

octombrie, dureros ca o smulgere
îmi plimbă paşii şovăitori pe asfaltul umed
văd cerul-n curcubeu de gri şi, iată,
copacul nostru e azi în rugăciune
cu cea din urmă frunză ce-şi fierbe sângele pe rug


toamna şi-a prins la gât eşarfa dragostei
eu încă mai caut urmele tale în noapte
şi oraşu-mi înfige în inimă cele şapte coline
ochelarii mi-s aburiţi de-atâta dor
şi nu pot încă desluşi nimicul


depărtarea se scurge-n ape...


n-am ştiut niciodată să fluier a pagubă
„şi ce dacă?” îmi spun
apoi  deschid sărat un lacăt în mine
trec strada umăr la umăr cu nostalgiile 
îmi cumpăr o ciocolată amăruie
şi topesc în cerul gurii speranţe încă dulci


miroase-amar a ieri şi-a necuvinte
tu la un capăt, eu la celălalt, înnodăm liniştea

Trecea o şatră de ţigani (poem fără metafore, rod al unui moment relax)

                                                                             Motto: Timpule, ţigan bătrân,
                                                                                       Tot hoinar, hoinar,
                                                                                        Nu tragi şatra lângă drum
                                                                                        Doar o zi măcar?

Tot pribegind din loc în loc,
Prin colb şi fum, pe lângă foc,
Mereu la pas spre alt popas,
Se-ndreaptă şatra de pripas.

S-a înserat şi-i lună plină,
Căruţele în drum se-adună.
Şi peste-a lumii adormire,
Tumult aduc în coviltire.

Cu galbeni strălucind în plete,
Coboară negru pâlc de fete,
Mândre ţigănci în fuste lungi,
Şi puradei cu ochi adânci.

Gitani bătrâni aţâţă focul,
Pirande-şi potrivesc ghiocul.
Şi pe când luna-ncinge zarea,
În şatră s-a pornit cântarea.

De la moşnegi la prichindei,
Se-ntrec în joc cum ştiu doar ei,
Bătând din palme sacadat,
În liniştea de lângă sat.

Aşa e viaţa lor nomadă
Şi nu pot locului să şadă.
O lume din alt timp culeasă,
Ce drumul, veşnic, îi e casă.

L’art poétique

poemele mele-s cântec de ape,
sunt doine de patimi
şi note de lacrimi.


poezia mea e eşarfă
fluturată în gară.
e-amară
durere de ceară.


poveste fără capăt, stihul meu,
boabă din lacrima lui Dumnezeu.


cântec din altă lume,
ce dă cuvintelor nou nume.


silabele, inimi ce bat,
ori frunze foşnind în copac.


cioplit în sare,
când e citit,
cuvântul meu tresare.

Târzie floare, crizantemă...

Ooo, rujă de toamnă cu osul de jad,
Semn palid al verii ce moare,
Doar tu înfloreşti când frunzele-mi cad
Şi moartea din toate mă doare.


Petală de perlă şi ultimul vis,
Regină-a tristeţilor toate,
În boabe de lacrimi azi mi te-ai închis
Când frigul prin haină-ţi răzbate.


M-apropii de tine şi-n suflet presez
O floare-aurie, brumată,
Măcar pentru-o clipă şi eu să-nfloresc,
În iarna ce-mi bate la poartă.

Iubire muribundă

Copaci în agonie pierd frunzele pe rând,
Din cenuşiul cer se surpă munţi de sare;
Se mai topeşte-un zbor, se mai usucă-un gând
Şi dulci credinţe pier ca fumu-n depărtare.


În sufletul pustiu mai zboară un golumb,
La cina mult visată azi nimeni nu-l îndeamnă;
Ne-ncearcă amintiri, cu degete de plumb,
Dar focul din priviri se umezeşte-a toamnă.


Şi plouă mult prea rece, şi plouă duşmăneşte,
Se-ngroapă-ntr-o lacustră a noastră întâlnire.
Speranţa muribundă, dorinţa ce păleşte,
Doar flori ce putrezesc, cu iz de despărţire.

Linişte albă

armură de iarnă peste încă o zi
ermetic puls de dor
zbătându-se spre tine

dimineaţa reverberează tăceri,
graţioase plecăciuni cu tremurul plopilor

subţiindu-şi cămaşa
văzduhul îşi ninge singurătatea
în mijlocul inimii

castanii saltă din umeri a neputinţă

o linişte albă îmbracă oraşul

într-o lume amorţită
unde greierii nu mai cântă
şi unde sufletele
au început să prindă rugină
câteva femei cu şorţuri înflorate
vând mirosuri de duminică
împachetând atent vise trecătorilor

copaci solitari
îşi strigă de veacuri pădurea
cuiburi părăsite adâncesc depărtarea

iar eu învăţ cum să trăiesc fără tine

sfidând toamna

surâs perlat acoperit
de brumă
în toamna-mpestriţată
de culori
mă uit prin geam cum la un semn
se-adună
şi curg în râuri stoluri
de cocori.


poem de ploaie şiroind
se scurge
te-mbrăţişez cu-n rând de nopţi
polare
şuvoi de frunze la fereastră
strânge
hoinarul vânt sosit din
altă zare.


perdeaua tremură ca-n orice
toamnă
pastel de bleu mereu spre
miazănoapte
iar ploaia cu arome dulci
de coarnă
adună-n cerul gurii
fructe coapte.


mi-e frig şi mi se face dor
de vară
mă învelesc albastru-n
ochii tăi
te-aştern în visul meu încă
o seară
şi cald zburăm pe nepătrunse
căi.

Taină

Beţigaşe-nmiresmate,
Lumânări şi-adânci mistere,
Lumina-vor iar odaia
Printre clipe efemere,
Când te vei ivi în noapte,
Punct sensibil la abcisă,
Tu, cu ochii ca ghiocul
Şi iubirea interzisă.

Rozmarin şi iasomie
Pe covor îţi voi aşterne,
Calomfir şi sânzâiene
Presăra-voi printre perne,
Coriandru sub cearşafuri,
Trandafiri şi levănţică,
Inventa-vom lumea noastră
În odaia mea cea mică.

Printre storuri, luna plină
Va roti în emisfere,
Taina noastră va închide
Într-un ochi de giuvaere,
Lăsând dulce amintire
Doar o pagină nescrisă:
Tu, cu ochii ca ghiocul
Şi iubirea interzisă.

Iubire lacustră

Cum lunecă văzduhul curgând pe crinoline,
Şi albe flori de apă în cercuri se desfac,
E-o vreme ce miroase a mine şi a tine,
Cu-aromă de gutuie şi plânset de copac.


În târgul plin de vise şi umbre androgine,
Prin care trec alene trăsurile de ceaţă,
Suntem albaştri fluturi, în mândre pelerine,
Cu aripile grele şi inimi mari de gheaţă.


Se ofilesc în suflet parfumuri de bujori
Şi-n toamnă cad milenii, în transă, peste noi.
Lacustru ochi de sare, în sfâşieri de nori,
Ne spală de iubire, cu reci şi triste ploi.

Dantelă

Decembrie pleacă şi duce cu sine,
Dantele ţesute în fir argintiu,
Miresme ascunse în dulci cătăline
Şi-un vag sentiment de apus şi târziu.


Privesc, pe fereastra brodată de ger,
Pe cer, cum caleştile vântului suie.
Uşor, ca o boare, te pierd în eter,
Prin ceaţa cea aspră, cu iz de gutuie.


Plimbându-mă-n gând, răsucesc spaţii frânte,
Cu paşi ce mă poartă mereu spre trecut.
Un vânt cald, de vară, m-atinge pe frunte
Minţind că nimic nu e încă pierdut.


Decembrie pleacă şi duce cu sine,
Dantele ţesute în fir argintiu,
Miresme ascunse în dulci cătăline
Şi-un vag sentiment de apus şi târziu.

Aşteptare

mă plimb pe alei încremenite
şi număr petale căzute în faţa timpului

prin părul meu luna
îşi împrăştie strălucirea palidă

câteva raze se zbat în tăcere
desenând umbre paşilor tăi

tăcerea şuieră prelung
ca într-un tren în care te legeni visând
după care afli că ai ajuns la altă destinaţie

aplec obrazul pe coama unui nor
şi suflu în velele zilei de mâine

apoi ating scoarţa crescută în jur
şi caut liniştea scrijelită adânc
ca o promisiune

nu trag perdele visului

cobor pe ţărmul tău şi aştept
dar nu te strig
ştiu că singurătatea nu e doar a mea

Doar o carte

eu sunt
mai mult decât o înălţare
din oceanul resemnării

sunt o carte
agăţată pe catargul sufletului 
şi cresc în fiecare zi cu o filă

dimineaţa
urc încrezătoare
spre a fi cu un pas mai aproape
de soarele mistuitor de iluzii 

îmi scutur praful de pe aripi
şi mă deschid

trebuie doar
să-mi răsfoieşti cu blândeţe neliniştile
şi să nu sari capitolele esenţiale

slovele mele sunt limpezi

nicio virgulă
nu desparte ceea ce a fost
de ceea ce este

doar semnele de întrebare
îşi caută întotdeauna
răspuns

Îmbracă-mă cu tine

îmbracă-mă cu tine
dragul meu
rămână doar ninsoarea din păr
şi de-mi va fi prea cald
stinge-mă cu o lacrimă

naşte-mă iarăşi copac
fă-mi gura cireaşă de mai
şi verde cuvântul
să nu-l mai presez în ierbare

adună-mi obrajii sub picăturile iubirii 
şi spală-mi toate nopţile plânse vreodată

desenează-mă linie în palmele tale

nu-ţi fie teamă
că nu vom atinge vreo margine
fundătura ne va mărturisi
dacă apusul e-n noi

Cicatrici

îmi plac femeile cu cicatrici pe suflet

mereu acolo
pentru a le aduce aminte
cât sunt de fragile

în ele sângerează neuitarea
durutelor dureri
şi rana celor nedurute

sunt chiar frumoase femeile cu cicatrici…

frumuseţea lor se află
la intersecţia dintre ceea ce par a fi
şi ceea ce sunt cu adevărat

cu ochii închişi
găsesc oazele din furtuni
pentru că ştiu să preţuiască mai bine
clipa când lacrima tăcerii
aşteaptă mângâierea unui cuvânt
sau atingerea altei inimi

ele pot strânge cioburi de univers pierdut
fără să se mai taie
şi fără să se oglindească
în ce a fost

îmi plac femeile cu cicatrici pe suflet

Flori de gând

Când simfonia zilei ajunge la sfârşit
Şi soarele-şi închide o geană după deal,
Pornesc încet cu mersu-mi uşor şi liniştit,
Înspre odaia mea cu miros de santal.

Oglinda din salon, cu rama învechită,
Îmi ţintuieşte pasul şi-o clipă mă privesc.
Mă văd ca altădată şi un surâs părelnic
Îmi înfloreşte chipul, făcându-l fecioresc.

Fragmentele de vise sfărâmate la picioare
Şi cioburi mici de gânduri, pe toate, le adun.
Bucăţile de suflet le strâng cu grijă mare,
Pe foaia de hârtie ca să le-aştern acum.

Acum, cât încă floarea de gând nu-i vestejită,
Cât viaţa şi iubirea în mine mai palpită.

Asfinţit

mergând la culcare
lumina îşi scutură veşmântul
pe creste de colnice
unde încă mai unduie îndurerat
un prezent fără trecut


amurgul topeşte în vase arămite
privirile secătuite de iubire ale rătăciţilor -
zbor uşor le e izvorul nădejdii


melos de umbre cadenţează
în palme crăpate
tăcerile


ierburile îşi descântă una alteia de deochi
iar luna le seamănă argint în plete 


eu mă aşez lângă pomul din faţa casei
şi scrijelesc cu litere amare
soarta mea şi a ta

Negăsire

merg singură
prin oraşul de fier şi ciment
iar tăcerea propriilor paşi mă loveşte cu pietre


în asfalt s-a gravat răsuflarea ta
păşesc încet
ca să nu-i şterg urmele


bulevardele tac în ritmul şoaptelor tale
dar eu refac itinerarii
ca să te regăsesc în ele


şi soarele mă priveşte cu un ochi de sticlă
rotindu-se tulbure
nesigur


sunt cu ţinta ratată
nici măcar nu mai ştiu unde duceau paşii
din poza salvată, atunci, pe telefon... 


iarna ne-a surprins mergând pe străzi paralele


după ce sorb din aerul respirat de tine
mă îndrept spre casă
să te aflu... în vis...

Noi

ne aşezăm
la masa cuvintelor
şi plămădim
câte un boţ de pâine curată


o stropim
cu rouă cerească
apoi ne împărtăşim fiecare
din bucata celuilalt


unii mai murim aici
alţii ne mai naştem dincolo
greu să mai recunoaştem
morţii de vii


aici nu vrem aplauze
dorim doar liniştea
care naşte cuvinte


însă dincolo
ar fi tare plictisitor
să urzim la nesfârşit
acelaşi şi mereu acelaşi poem
al tăcerii

întreaga noapte…

Vinovat de prea multă iubire

şi pleci… şi uite cum pleci stând pe loc
un pas ţi-e înlănţuit dureros de pământ
celălalt se ridică uşor înspre zbor


şi doar aveam o casă-a noastră
şi-avea lumină la ferestre
agăţasem în perdele duminici
şi ciucuri de margarete


şi tu mă ţineai în braţe
dar eu simţeam cum te destrami în secunde
ca o noapte ce-şi priveşte pierdută dimineaţa în ochi


stăteam strânşi unul în celălalt de parcă venea iarna
şi te uitai la mine cu privirea aceea
care mă face întotdeauna să mă ascund într-un dor


mi-ai sărutat pe rând, mai întâi lumina
apoi umbra ochilor şi tremurul buzelor şi-ai plecat
încă îţi mai simt gustul sub unghii
mă târăşti prin sângele tău
iar sarea îmi arde buzele uscate de dorinţă


e atât de după-amiază şi-atâta pustiu
liniştea poartă pe umeri tot felul de zvonuri
şi parcă străzile tot mai încurcate
oferă vacanţe spre nicăieri


ascund soarele după o şuviţă
mi-a rămas doar ploaia să-mi spele tristeţea
răsucesc vorbele tale pe deget
şi te scriu cu mult drag
aşa cum tu mă respiri în nopţi lungi de noiembrie


poemul acesta-i "vinovat de prea multă iubire", dragul meu

Orele noastre curg

ascultă… orele noastre curg…
şi nimeni nu ştie
în mersul lor
dacă-şi mai amintesc izvorul

un cuvânt să fi fost?
un vis?
o ipotetică strângere de mână?
mirosul proaspăt de zăpadă
în dimineaţa aceea uscată?
dorul?

nu mă cunoşti… nu te cunosc…
celest răsărit se naşte
la marginea umbrelor noastre

cu fericirea unui copil
în dimineaţa Crăciunului
îi mângâi conturul

culorile pământului ard în mine

slova ochilor tăi
îmi scrie poemul unei iubiri ce nu doare

dar orele noastre curg…

iar timpul face piruete pe tinereţea noastră

Pustiu

Octombrie, bolnav, se scurge-ncet din cer
Şi streşinile plâng cu lacrimi reci şi grele,
Văzduhul hohoteşte de plâns, miroase-a ger
Şi tu îţi cânţi pustiul deasupra umbrei mele.


E ziua tot mai scurtă şi palidă lumina,
Cad frunze ca o cobe, îngreunând pământul.
Pe dealuri pustiite stăpână-i doar rugina,
Iar eu îmi cânt pustiul cu ploaia şi cu vântul.


Arar se-aud în şoapte cuvinte-nfiorate,
Adoarme lesne seara şi stinge vâlvătaia,
Avem pe zi ce trece mâini tot mai îngheţate
Şi ne cântăm pustiul şi goală ni-i odaia.

Paşi către iarnă

toamna mi-e sânge scurgându-se încet din frunze
mi-e trup atârnând de vii uscate
şi mi-e zbatere surdă de pasăre prinsă

precum condamnaţii spre iarnă
am mâinile tot mai îngheţate
în păr îmi ning arame
iar amintirile îmi râd frumos între dinţii uscaţi ai ierbii

vorbele tale capătă cenuşiul perfectului compus

mă aşteaptă nopţi tot mai lungi
cu iederă nesfârşită
şi gânduri căţărându-se pe geamuri