Linişte albă

armură de iarnă peste încă o zi
ermetic puls de dor
zbătându-se spre tine

dimineaţa reverberează tăceri,
graţioase plecăciuni cu tremurul plopilor

subţiindu-şi cămaşa
văzduhul îşi ninge singurătatea
în mijlocul inimii

castanii saltă din umeri a neputinţă

o linişte albă îmbracă oraşul

într-o lume amorţită
unde greierii nu mai cântă
şi unde sufletele
au început să prindă rugină
câteva femei cu şorţuri înflorate
vând mirosuri de duminică
împachetând atent vise trecătorilor

copaci solitari
îşi strigă de veacuri pădurea
cuiburi părăsite adâncesc depărtarea

iar eu învăţ cum să trăiesc fără tine