Cerul pe care l-am adunat împreună

dacă-ntr-o zi clepsidra îmi va muşca
din ultima petală
e semn că am să plec


şi-n drumul lung 
anevoios
voi arunca pe umeri căruntele poteci
până un verde crud
va înflori în mine


în lumea-aceea se respiră greu...
dar prinde-voi puteri
din slava nesfârşită
sorbi-voi zările albastre
şi viaţa va înmuguri
din seva cuvintelor neterminate


şi, dac-o fi să plec
tu, dragul meu
păstrează-mi zâmbetul frumos


eu voi privi spre cerul
pe care l-am adunat împreună
şi muguri noi îmi vor reda
senin surâs

Nu îngrăşaţi pământul cu oameni! (românilor de azi)

Vă dezbrăcaţi dimineţile înaintea răsăritului,
astfel încât ziua începe fără nuanţe intermediare:
cu-acelaşi cer mereu acoperit
şi-aceeaşi pâine trudnic plămădită.


Singuri şi fără orizonturi,
rătăciţi într-o lume
în care Dumnezeu a ales să fiţi punte.
Vi s-au cocoşat spinările de-atâtea îngenuncheri.


Pacienţi incurabili ai aceluiaşi sanatoriu,
murmurând înăbuşit gemete prelungi,
arar vă mai permiteţi o renovare,
când ferestrele din trup scârţâie prelung.


De pe obrajii uscaţi vi se preling amintirile altui timp,
clipiri fără lumină aşteaptă plângerea nopţii,
când visele vor repara totul.


Suflete amorţite şi triste,
de ce trăiţi doar pentru a uita înfrângerile?
Ridicaţi-vă! Creatorul v-a dat verticalitate!
Culegeţi scânteia luptei din ochii ascunşi sub glie!
Căutaţi în inimă dorinţa de-a trăi!
Că viaţa nu e doar zădărnicie…

dragoste târzie

treceau dimineţile pătate de somn
şi nu întrebam încotro
unele-mi zdrenţuiau fereastra cu lumină
şi-mi înstrăinau visele dezmăţate


curăţam cearşaful de praful singurătăţii
îmbrăcam aceeaşi haină de dor îmbâcsită
o retuşam cu o libertate inutilă
şi mă întorceam zâmbind
cu gândul la o nouă zi


dar lampa cu care te căutam
pâlpâia tot mai des, pe cale să se stingă…
mi-era dor de tine, cel pe care nu-l ştiam încă


erai paznicul nopţilor toate
când visam doar să curg un gând lângă tine
să-mi dăruieşti o pană de cocor
o carte cu poveşti şi-un strop de cer în mâini


dar într-un aprilie înrourat
zorile mi-au spălat faţa
iar ochii mei ţi-au recunoscut chipul


erai tu, cel ce-mi modelai ploile cu zâmbetul
şi-mi colorai deseori în roşu-aşteptarea


de-atâta dor mi se topise sufletul
de-aceea l-am turnat într-un tipar
de forma clipei când ne-am întâlnit
apoi, l-am aşezat în palmă, ţie
iubirea mea târzie...

Ca-ntr-o matrioşcă vie...

Stau la fereastra odăii întunecoase,

prin geam desluşesc o umbră,

apoi, tot mai clar, silueta unei fetiţe.

De fapt, îmi dau seama că sunt eu.

Port anii copilăriei mele şi funda

pe care mi-o prindea întotdeauna mama în păr.

Deodată, pe uşă intră o tânără femeie.

Îmi recunosc strălucirea din ochi.

Din ea descinde alta

şi-nlăuntrul acesteia o alta, pitită în alta,

mereu eu…

Scrijelesc scoarţa din piept în piept,

până la inima încă moale,

magmă din sâmburele atâtor înfrângeri.

Şi trec din păpuşă-n păpuşă şi ţopăi

piciorul mi-e tot mai mic şi vreau să mă întorc,

dar cineva nu mă lasă să trec de două ori prin acelaşi loc.

- Doamne, aruncă-mă până la ultima păpuşă din mine! strig…

  

- Dar eşti chiar tu, cea de azi!

În tine poţi mângâia somnul celor de ieri…

Închide ochii şi vei fi iarăşi tânăra naivă,

sau copilul gângurind fericit,

ori sămânţa în care sufletul orfan şi-a aflat casă.

Păpuşa ce doarme în leagăn eşti tu cea de mâine, matrioşka…

De vorbă cu Paler

mereu ai spus, maestre, că Pământul
e singurul loc unde se poate crea Paradisul
acum te-ai mutat într-o stea
ai plecat să-L întâlneşti pe Dumnezeu
şi poate să-I iei un Interviu

nenorocul ţi-a fost că a trebuit să mergi doar înainte
fiindcă, după cum ne spuneai
nu ai fost niciodată un rac autentic

au rămas în urma ta mări şi cuvinte şi îndoieli şi certitudini...

Cioran îţi spunea că la judecata de apoi
se vor cântări doar lacrimile
dar tu, maestre, n-ai putut plânge niciodată
şi cât ai fi vrut să-ţi deschizi astfel lacătele din tine…
n-ai plâns nici măcar atunci când ţi-au murit părinţii
pentru că mereu ai crezut că moartea e o izbăvire

pustiul de-aici te-a făcut să înţelegi
că nu eşti destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni
astfel încât ai renunţat la trufia de a te fi considerat
cel mai mare adevăr al lumii ori singurul

ai învăţat să iubeşti ca să fii iubit
şi în marea-ţi iubire ne-ai învăţat şi pe noi dragostea
şi cum să plantăm trandafiri în suflet
ori să le ducem ucigaşilor crini, declarându-i inocenţi...

de multe ori erai intrigat de poporul acesta
de noi cei ce frigem mititei pe orice Golgotă
dar ne-ai iubit şi ai iubit acest pământ
pentru că omul are o singură patrie, restul sunt ţări

şi ai plecat crezând că viaţa e mai importantă ca orice…
fie şi pe un peron...
şi dragostea… iar celelalte... nu sunt decât alergare deşartă…

acum ne priveşti din cer, doar un pas ne desparte,
e pasul nostru absent…
tu stai pe un mal, noi pe altul…
şi între noi curge noaptea…

Neputinţă

mi-a povestit mama de dimineaţă că a visat ape tulburi
şi că tata o tot chema la el, de undeva de sus.
e doar un vis, i-am spus şi am cuprins-o încet de după umeri.


Doamne, şi parcă atunci am văzut prima oară ce mică e
şi cât de adânc i-a săpat bătrâneţea în ziduri.
deodată o lacrimă ascunsă şi-a picurat sarea
în ecoul din peştera timpului…


am văzut-o pe mama, dreaptă şi neobosită,
arzând, pe marginea uliţei, frunze uscate.
apoi am văzut-o urcând verde pe cărarea ce duce la vie.
mi-am dat seama brusc că toată seva ei în mine înfloreşte.
că prin moartea ei lentă respir, vorbesc, exist...
că verdele ei m-a înmugurit, atunci când m-a condamnat la viaţă.


i-am luat mâna slabă şi i-am sărutat-o prelung.
s-a mirat şi ea de această pornire…
am alergat apoi sub nucul copilăriei mele şi am plâns.
mi-am plâns cu lacrimi grele neputinţa
de a păstra pe veci seninul din ochii dragi ai ei.