Peisaj autumnal

Prin aburii groşi de ceaţă,
bătrânul munte  
îşi desenează holograma,  
însingurând orizontul.

Poteci pustii îmi plimbă paşii 
prin frunze răscolite 
de tristeţi autumnale.

Pădurea,
căzută pe gânduri,
apleacă braţe costelive
spre călătorul cu miros de plecare,
căutându-şi verdele rătăcit.

Urc anevoios,  
clătinându-mă din rădăcini.
Caut braţul tău, 
sprijin al atâtor urcuşuri,
dar ochii scrutează doar depărtări.

Şi totuşi eşti aici...
te simt cum ştergi cuvintele 
tăcerii din noi.

Cu degete de verde,
răscoleşti ruginiul toamnei mele,
iar căldura gândului tău
îmi înfloreşte petala unui surâs.

Muntele ne-a pecetluit iubirea!

Cafea

dimineţile treceau întotdeauna la fel

îmi beam cafeaua
o amestecam cu puţină patimă
apoi îmi spuneam
că asta e fericirea

aşa era cel mai simplu…

apoi mă predam zilei fără condiţii

primeam tristeţile
şi moartea în doze mici
înfrângerile îmi deveneau
iarăşi scadente

dar nu făceam nimic…

rătăceam prin febra risipirii
oprindu-mă uneori
în aceeaşi intersecţie
pentru a culege
resturile unei vieţi searbăde

într-o dimineaţă ai făcut tu cafeaua

ai picurat un răsărit
şi câteva sensuri

atunci clipa s-a spart

secundele au scânteiat în ceas
clepsidra s-a răsturnat
iar zilele
au început să curgă

altfel…

Eu

sunt cea mai fericită poveste
din toate câte s-au scris
sunt femeie
şi sunt vie

trupu-mi miroase a pâine
şi a pământ
uneori săpat prea adânc

sunt muză
ispită
ori simplu adjectiv

în sângele meu curge grija pruncilor nenăscuţi

înfloresc atunci când devin sărbătoare
şi simt că port în mine veşnicia

mă bucur de soare
de iarbă
de iubire
de lacrimi
şi toate-mi sunt dragi
că ale mele-s toate

păstrez în suflet talismanul versului meu
şi mi se întâmplă deseori
să-mi fie de ajuns
că te întâlnesc pe tine
şi că mă citeşti  

Pustiu

Octombrie, bolnav, se scurge-ncet din cer
Şi streşinile plâng cu lacrimi reci şi grele,
Văzduhul hohoteşte de plâns, miroase-a ger
Şi tu îţi cânţi pustiul deasupra umbrei mele.

E ziua tot mai scurtă şi palidă lumina,
Cad frunze ca o cobe, îngreunând pământul.
Pe dealuri pustiite stăpână-i doar rugina,
Iar eu îmi cânt pustiul cu ploaia şi cu vântul.

Arar se-aud în şoapte cuvinte-nfiorate,
Adoarme lesne seara şi stinge vâlvătaia,
Avem pe zi ce trece mâini tot mai îngheţate
Şi ne cântăm pustiul şi goală ni-i odaia.

Mă încălzeşti târziu

Mă încălzeşti plăcut, soarele meu tomnatic
În mine era frig… şi gol… şi amăgire…
Iar când te risipeşti, mă simt a nimănui
Şi-mi pare totul fum… şi-oglinzi… şi risipire…

Visez că mă atingi şi mâinile-ţi sunt calde,
Dar iute pleacă visul şi iarăşi este frig.
Îmi decojesc iluzii, pe dată mă recapăt,
Lipesc din nou aripa şi-n zbor greoi te strig.

Te simt mereu alături, în urma din cuvinte,
Ştiu c-ai trecut pe-aici şi dorul mă apasă.
Păşesc furiş în suflet la tine şi, îndată,
Mă liniştesc, văzând, că am ajuns acasă.

s-ar vrea un haiku

Umbrele noastre
între rădăcini şi cer
pădure moartă

Quo vadis?

greu trec secunde,
de parcă timpul
m-ar fi uitat.

desenez umbre pe tavan,
numărând şuviţe
şi gânduri…

toate miros a trecutul meu.
acum nu-l mai pot recompune,
nici măcar din cioburi.

azi,
am mai îngropat o speranţă,
încă aud ecoul clopotelor.

nu plâng,
lacrimile n-o vor întoarce

mi-e frig.
îmi caut prin vene căldura.
zadarnic, însă!
ce-a fost sânge s-a uscat!

nisipul din clepsidră curge încet,
nu-i văd capătul.
văd doar o vârstă,
unde se termină un vis.