Octombrie, bolnav, se scurge-ncet din cer
Şi streşinile plâng cu lacrimi reci şi grele,
Văzduhul hohoteşte de plâns, miroase-a ger
Şi tu îţi cânţi pustiul deasupra umbrei mele.
E ziua tot mai scurtă şi palidă lumina,
Cad frunze ca o cobe, îngreunând pământul.
Pe dealuri pustiite stăpână-i doar rugina,
Iar eu îmi cânt pustiul cu ploaia şi cu vântul.
Arar se-aud în şoapte cuvinte-nfiorate,
Adoarme lesne seara şi stinge vâlvătaia,
Avem pe zi ce trece mâini tot mai îngheţate
Şi ne cântăm pustiul şi goală ni-i odaia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.