mă plimb pe alei încremenite
şi număr petale căzute în faţa timpului
prin părul meu luna
îşi împrăştie strălucirea palidă
câteva raze se zbat în tăcere
desenând umbre paşilor tăi
tăcerea şuieră prelung
ca într-un tren în care te legeni visând
după care afli că ai ajuns la altă destinaţie
aplec obrazul pe coama unui nor
şi suflu în velele zilei de mâine
apoi ating scoarţa crescută în jur
şi caut liniştea scrijelită adânc
ca o promisiune
nu trag perdele visului
cobor pe ţărmul tău şi aştept
dar nu te strig
ştiu că singurătatea nu e doar a mea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.