De vorbă cu tata

pe uliţa copilăriei mele
văd urme de tălpi crăpate
îmi zic în gând „cred că a trecut tata”
şi-o stranie durere mă împietreşte
fiindcă tata nu poate să mai vină


mi-amintesc primăvara aceea pierdută
în care tata s-a hotărât deodată să moară
sătul de-atâta trăit, privea tot mai des cerul
iar acesta se-nvineţea pe loc şi ploua lacrimi…
n-au mai crescut copaci sub muntele de sare
iar cireşul de la poartă s-a uscat


de-atunci, în fiecare primăvară,
las pentru-o clipă alergarea deşartă
şi cu târzie căinţă mă-ndrept
spre locul unde tata se odihneşte
ca să-i povestesc toate cele
pe care nu i le-am putut spune cândva