Neputinţă

mi-a povestit mama de dimineaţă că a visat ape tulburi
şi că tata o tot chema la el, de undeva de sus.
e doar un vis, i-am spus şi am cuprins-o încet de după umeri.


Doamne, şi parcă atunci am văzut prima oară ce mică e
şi cât de adânc i-a săpat bătrâneţea în ziduri.
deodată o lacrimă ascunsă şi-a picurat sarea
în ecoul din peştera timpului…


am văzut-o pe mama, dreaptă şi neobosită,
arzând, pe marginea uliţei, frunze uscate.
apoi am văzut-o urcând verde pe cărarea ce duce la vie.
mi-am dat seama brusc că toată seva ei în mine înfloreşte.
că prin moartea ei lentă respir, vorbesc, exist...
că verdele ei m-a înmugurit, atunci când m-a condamnat la viaţă.


i-am luat mâna slabă şi i-am sărutat-o prelung.
s-a mirat şi ea de această pornire…
am alergat apoi sub nucul copilăriei mele şi am plâns.
mi-am plâns cu lacrimi grele neputinţa
de a păstra pe veci seninul din ochii dragi ai ei.