Arzând pe rugul toamnei

octombrie, dureros ca o smulgere
îmi plimbă paşii şovăitori pe asfaltul umed
văd cerul-n curcubeu de gri şi, iată,
copacul nostru e azi în rugăciune
cu cea din urmă frunză ce-şi fierbe sângele pe rug


toamna şi-a prins la gât eşarfa dragostei
eu încă mai caut urmele tale în noapte
şi oraşu-mi înfige în inimă cele şapte coline
ochelarii mi-s aburiţi de-atâta dor
şi nu pot încă desluşi nimicul


depărtarea se scurge-n ape...


n-am ştiut niciodată să fluier a pagubă
„şi ce dacă?” îmi spun
apoi  deschid sărat un lacăt în mine
trec strada umăr la umăr cu nostalgiile 
îmi cumpăr o ciocolată amăruie
şi topesc în cerul gurii speranţe încă dulci


miroase-amar a ieri şi-a necuvinte
tu la un capăt, eu la celălalt, înnodăm liniştea