Sfântă amăgire

În noaptea asta sfântă
a unui alt Crăciun

cerşesc pentru pământ

o mantie-argintie.

Mi-e dor chiar şi de viscol,

(că prea este tăcut...)

de-un râset de copil

şi Moşul să mai vie.

Nu mai sclipesc lumini

pe cerul cel deşert,

colindele se sting 

în iarna asta fadă,

iar cetina de brad

şi-ai mamei cozonaci 

au parcă alt miros

când fulgi nu vor să cadă.

Privesc fereastra rece

şi prelungesc cuvinte,

până la descărnare

acestea se întind.

Apoi tresar de-odată,

nimicului dau bice,

spre ierni din alte vremuri

mă regăsesc gonind.

Un tremur mă-nfioară

când mâna ta cea caldă

îmi mângâie iar trupul

şi-mi scânteie privirea.

Şi iată cum, Crăciunul,

şi azi, ca-ntotdeauna,

a reuşit, o clipă,

să-mi dăruie iubirea.



O altă iarnă

o lacrimă cerească
luceşte printre gene
şi prin cămări ascunse
din nou se face iarnă
mor fluturi albi şi roşii
ca fulgi în palme calde
iar frunze putrezite
încă miros a ieri
a verde şi a soare


lumina îngheţată
alunecă încet
prin plete fulguite
şi tot mai argintate
apăsător mă doare
întinderea cea ninsă
şi-n suflet îmi coboară
în picuri de tăceri
iubiri pierdute-n zare

zăpezi de altădată
aruncă azi în mine
cu-amare nostalgii
şi orologii sparte
un rest de fericire
din alte anotimpuri
azi îmi măsoară paşii
în albe scânteieri
şi în secunde moarte

grădină fără flori

azi ninge cu încrâncenare
peste câmpia încă verde
cad macii roşii din picioare
sub coasa morţii inerente

de după deal apare ura
în straie noi de sărbătoare
şi-ntr-un triumf rânjeşte gura
peste edenul care moare

s-a-mbogăţit vara pesemne
de la vecini cu înc-o floare
de ce a luat, nu prea-nţelege
că doar avea grădină mare

acum priveşte-a neputinţă
cum trandafirii-i mor pe rând
cum corbi hulpavi sfâşie păsări
ce moartea o primesc cântând

e cea mai aspră judecată
şi vara n-are-apărători
rămâne palidă şi dreaptă
lângă pustiul fără flori

şi iarna aspră o îngheaţă
şi sângele prinde rugină
va mai putea vreodată oare
să-şi facă iarăşi o grădină ?

vreau drumul înapoi

ţara îmi face cărare
vrea să mă vadă iar
anii mei au rămas
în pragul casei bătrâneşti
în pereţi şi-n vetre
agăţată de firele lumii
mă dor paşii de-atâta umblat
buzunarul sufletului
duce o grea povară
mă scotocesc prin sânge
şi aflu dorul
fericirea mi-a rămas acasă
străbunii mă cheamă
din rame vechi
copil mereu în drumul spre ei
soarta m-a condamnat la exil
între oameni
vreau paşaport spre înapoi
să nu mai fiu umbră nicăieri
călător în timp uitat

Mă viscoleşte cu umbră de tine

Toate zilele mele încep cu tine
şi ochii tăi de un albastru cald
De ce te-ai teme că mă pierzi?
Nu vezi cum mă desenez
linie în palmele tale?

Aşa îmi nasc cuvinte ca un mir
din toamnele prea lungi de aşteptări,
când răscolesc parfumuri
printre castani sălbatici,
înfloriţi a doua oară,
când întunericul moare 
într-un ochi de oglindă,
ce încă mai păstrează
cuvintele noastre şoptite.

Tu nu vezi că fără tălpile tale
nu pot călca frunzele veştede
din altă toamnă?
Ochii mei nasc rugăciuni.
mă doare cumplit depărtarea .

Mă viscoleşte cu umbră de tine,
aştept ca focul nostru să topească iarna.
Decupez petale de cireş la orizont,
cu argila norilor clădesc un alt cer
şi încremenesc timpul
pentru încă un secol de iubire.