Vara sufletului meu

Iubite, pleacă toamna
cu ultimul tramvai
iar eu îmi flutur eşarfa
de parcă aş pierde pe cineva drag


brumar se-aşterne în parc
ca un apus răstignit peste lume
aleile îşi adună la capete cerul 
şi mie mi se face dor
de aripa ce mai schiţează zborul


ziua aceasta mi-aduce aminte de tine
şi de mâinile tale
crengi înflorite
în care cântau privighetorile
până făceau să danseze seva copacului


azi, fără tine
slova mea pare un greier rătăcit
prin ierburile mult prea înalte
din ultima lună de vară


iubite, de Bobotează
n-am să-mi mai pun busuioc sub pernă
pentru că nu vreau să visez pe altcineva…

De vorbă cu tata

pe uliţa copilăriei mele
văd urme de tălpi crăpate
îmi zic în gând „cred că a trecut tata”
şi-o stranie durere mă împietreşte
fiindcă tata nu poate să mai vină


mi-amintesc primăvara aceea pierdută
în care tata s-a hotărât deodată să moară
sătul de-atâta trăit, privea tot mai des cerul
iar acesta se-nvineţea pe loc şi ploua lacrimi…
n-au mai crescut copaci sub muntele de sare
iar cireşul de la poartă s-a uscat


de-atunci, în fiecare primăvară,
las pentru-o clipă alergarea deşartă
şi cu târzie căinţă mă-ndrept
spre locul unde tata se odihneşte
ca să-i povestesc toate cele
pe care nu i le-am putut spune cândva

Arzând pe rugul toamnei

octombrie, dureros ca o smulgere
îmi plimbă paşii şovăitori pe asfaltul umed
văd cerul-n curcubeu de gri şi, iată,
copacul nostru e azi în rugăciune
cu cea din urmă frunză ce-şi fierbe sângele pe rug


toamna şi-a prins la gât eşarfa dragostei
eu încă mai caut urmele tale în noapte
şi oraşu-mi înfige în inimă cele şapte coline
ochelarii mi-s aburiţi de-atâta dor
şi nu pot încă desluşi nimicul


depărtarea se scurge-n ape...


n-am ştiut niciodată să fluier a pagubă
„şi ce dacă?” îmi spun
apoi  deschid sărat un lacăt în mine
trec strada umăr la umăr cu nostalgiile 
îmi cumpăr o ciocolată amăruie
şi topesc în cerul gurii speranţe încă dulci


miroase-amar a ieri şi-a necuvinte
tu la un capăt, eu la celălalt, înnodăm liniştea

Trecea o şatră de ţigani (poem fără metafore, rod al unui moment relax)

                                                                             Motto: Timpule, ţigan bătrân,
                                                                                       Tot hoinar, hoinar,
                                                                                        Nu tragi şatra lângă drum
                                                                                        Doar o zi măcar?

Tot pribegind din loc în loc,
Prin colb şi fum, pe lângă foc,
Mereu la pas spre alt popas,
Se-ndreaptă şatra de pripas.

S-a înserat şi-i lună plină,
Căruţele în drum se-adună.
Şi peste-a lumii adormire,
Tumult aduc în coviltire.

Cu galbeni strălucind în plete,
Coboară negru pâlc de fete,
Mândre ţigănci în fuste lungi,
Şi puradei cu ochi adânci.

Gitani bătrâni aţâţă focul,
Pirande-şi potrivesc ghiocul.
Şi pe când luna-ncinge zarea,
În şatră s-a pornit cântarea.

De la moşnegi la prichindei,
Se-ntrec în joc cum ştiu doar ei,
Bătând din palme sacadat,
În liniştea de lângă sat.

Aşa e viaţa lor nomadă
Şi nu pot locului să şadă.
O lume din alt timp culeasă,
Ce drumul, veşnic, îi e casă.

L’art poétique

poemele mele-s cântec de ape,
sunt doine de patimi
şi note de lacrimi.


poezia mea e eşarfă
fluturată în gară.
e-amară
durere de ceară.


poveste fără capăt, stihul meu,
boabă din lacrima lui Dumnezeu.


cântec din altă lume,
ce dă cuvintelor nou nume.


silabele, inimi ce bat,
ori frunze foşnind în copac.


cioplit în sare,
când e citit,
cuvântul meu tresare.

Târzie floare, crizantemă...

Ooo, rujă de toamnă cu osul de jad,
Semn palid al verii ce moare,
Doar tu înfloreşti când frunzele-mi cad
Şi moartea din toate mă doare.


Petală de perlă şi ultimul vis,
Regină-a tristeţilor toate,
În boabe de lacrimi azi mi te-ai închis
Când frigul prin haină-ţi răzbate.


M-apropii de tine şi-n suflet presez
O floare-aurie, brumată,
Măcar pentru-o clipă şi eu să-nfloresc,
În iarna ce-mi bate la poartă.

Iubire muribundă

Copaci în agonie pierd frunzele pe rând,
Din cenuşiul cer se surpă munţi de sare;
Se mai topeşte-un zbor, se mai usucă-un gând
Şi dulci credinţe pier ca fumu-n depărtare.


În sufletul pustiu mai zboară un golumb,
La cina mult visată azi nimeni nu-l îndeamnă;
Ne-ncearcă amintiri, cu degete de plumb,
Dar focul din priviri se umezeşte-a toamnă.


Şi plouă mult prea rece, şi plouă duşmăneşte,
Se-ngroapă-ntr-o lacustră a noastră întâlnire.
Speranţa muribundă, dorinţa ce păleşte,
Doar flori ce putrezesc, cu iz de despărţire.

Linişte albă

armură de iarnă peste încă o zi
ermetic puls de dor
zbătându-se spre tine

dimineaţa reverberează tăceri,
graţioase plecăciuni cu tremurul plopilor

subţiindu-şi cămaşa
văzduhul îşi ninge singurătatea
în mijlocul inimii

castanii saltă din umeri a neputinţă

o linişte albă îmbracă oraşul

într-o lume amorţită
unde greierii nu mai cântă
şi unde sufletele
au început să prindă rugină
câteva femei cu şorţuri înflorate
vând mirosuri de duminică
împachetând atent vise trecătorilor

copaci solitari
îşi strigă de veacuri pădurea
cuiburi părăsite adâncesc depărtarea

iar eu învăţ cum să trăiesc fără tine

sfidând toamna

surâs perlat acoperit
de brumă
în toamna-mpestriţată
de culori
mă uit prin geam cum la un semn
se-adună
şi curg în râuri stoluri
de cocori.


poem de ploaie şiroind
se scurge
te-mbrăţişez cu-n rând de nopţi
polare
şuvoi de frunze la fereastră
strânge
hoinarul vânt sosit din
altă zare.


perdeaua tremură ca-n orice
toamnă
pastel de bleu mereu spre
miazănoapte
iar ploaia cu arome dulci
de coarnă
adună-n cerul gurii
fructe coapte.


mi-e frig şi mi se face dor
de vară
mă învelesc albastru-n
ochii tăi
te-aştern în visul meu încă
o seară
şi cald zburăm pe nepătrunse
căi.

Taină

Beţigaşe-nmiresmate,
Lumânări şi-adânci mistere,
Lumina-vor iar odaia
Printre clipe efemere,
Când te vei ivi în noapte,
Punct sensibil la abcisă,
Tu, cu ochii ca ghiocul
Şi iubirea interzisă.

Rozmarin şi iasomie
Pe covor îţi voi aşterne,
Calomfir şi sânzâiene
Presăra-voi printre perne,
Coriandru sub cearşafuri,
Trandafiri şi levănţică,
Inventa-vom lumea noastră
În odaia mea cea mică.

Printre storuri, luna plină
Va roti în emisfere,
Taina noastră va închide
Într-un ochi de giuvaere,
Lăsând dulce amintire
Doar o pagină nescrisă:
Tu, cu ochii ca ghiocul
Şi iubirea interzisă.

Iubire lacustră

Cum lunecă văzduhul curgând pe crinoline,
Şi albe flori de apă în cercuri se desfac,
E-o vreme ce miroase a mine şi a tine,
Cu-aromă de gutuie şi plânset de copac.


În târgul plin de vise şi umbre androgine,
Prin care trec alene trăsurile de ceaţă,
Suntem albaştri fluturi, în mândre pelerine,
Cu aripile grele şi inimi mari de gheaţă.


Se ofilesc în suflet parfumuri de bujori
Şi-n toamnă cad milenii, în transă, peste noi.
Lacustru ochi de sare, în sfâşieri de nori,
Ne spală de iubire, cu reci şi triste ploi.

Dantelă

Decembrie pleacă şi duce cu sine,
Dantele ţesute în fir argintiu,
Miresme ascunse în dulci cătăline
Şi-un vag sentiment de apus şi târziu.


Privesc, pe fereastra brodată de ger,
Pe cer, cum caleştile vântului suie.
Uşor, ca o boare, te pierd în eter,
Prin ceaţa cea aspră, cu iz de gutuie.


Plimbându-mă-n gând, răsucesc spaţii frânte,
Cu paşi ce mă poartă mereu spre trecut.
Un vânt cald, de vară, m-atinge pe frunte
Minţind că nimic nu e încă pierdut.


Decembrie pleacă şi duce cu sine,
Dantele ţesute în fir argintiu,
Miresme ascunse în dulci cătăline
Şi-un vag sentiment de apus şi târziu.

Aşteptare

mă plimb pe alei încremenite
şi număr petale căzute în faţa timpului

prin părul meu luna
îşi împrăştie strălucirea palidă

câteva raze se zbat în tăcere
desenând umbre paşilor tăi

tăcerea şuieră prelung
ca într-un tren în care te legeni visând
după care afli că ai ajuns la altă destinaţie

aplec obrazul pe coama unui nor
şi suflu în velele zilei de mâine

apoi ating scoarţa crescută în jur
şi caut liniştea scrijelită adânc
ca o promisiune

nu trag perdele visului

cobor pe ţărmul tău şi aştept
dar nu te strig
ştiu că singurătatea nu e doar a mea

Doar o carte

eu sunt
mai mult decât o înălţare
din oceanul resemnării

sunt o carte
agăţată pe catargul sufletului 
şi cresc în fiecare zi cu o filă

dimineaţa
urc încrezătoare
spre a fi cu un pas mai aproape
de soarele mistuitor de iluzii 

îmi scutur praful de pe aripi
şi mă deschid

trebuie doar
să-mi răsfoieşti cu blândeţe neliniştile
şi să nu sari capitolele esenţiale

slovele mele sunt limpezi

nicio virgulă
nu desparte ceea ce a fost
de ceea ce este

doar semnele de întrebare
îşi caută întotdeauna
răspuns

Îmbracă-mă cu tine

îmbracă-mă cu tine
dragul meu
rămână doar ninsoarea din păr
şi de-mi va fi prea cald
stinge-mă cu o lacrimă

naşte-mă iarăşi copac
fă-mi gura cireaşă de mai
şi verde cuvântul
să nu-l mai presez în ierbare

adună-mi obrajii sub picăturile iubirii 
şi spală-mi toate nopţile plânse vreodată

desenează-mă linie în palmele tale

nu-ţi fie teamă
că nu vom atinge vreo margine
fundătura ne va mărturisi
dacă apusul e-n noi