Cafea

dimineţile treceau întotdeauna la fel

îmi beam cafeaua
o amestecam cu puţină patimă
apoi îmi spuneam
că asta e fericirea

aşa era cel mai simplu…

apoi mă predam zilei fără condiţii

primeam tristeţile
şi moartea în doze mici
înfrângerile îmi deveneau
iarăşi scadente

dar nu făceam nimic…

rătăceam prin febra risipirii
oprindu-mă uneori
în aceeaşi intersecţie
pentru a culege
resturile unei vieţi searbăde

într-o dimineaţă ai făcut tu cafeaua

ai picurat un răsărit
şi câteva sensuri

atunci clipa s-a spart

secundele au scânteiat în ceas
clepsidra s-a răsturnat
iar zilele
au început să curgă

altfel…

Eu

sunt cea mai fericită poveste
din toate câte s-au scris
sunt femeie
şi sunt vie

trupu-mi miroase a pâine
şi a pământ
uneori săpat prea adânc

sunt muză
ispită
ori simplu adjectiv

în sângele meu curge grija pruncilor nenăscuţi

înfloresc atunci când devin sărbătoare
şi simt că port în mine veşnicia

mă bucur de soare
de iarbă
de iubire
de lacrimi
şi toate-mi sunt dragi
că ale mele-s toate

păstrez în suflet talismanul versului meu
şi mi se întâmplă deseori
să-mi fie de ajuns
că te întâlnesc pe tine
şi că mă citeşti  

Pustiu

Octombrie, bolnav, se scurge-ncet din cer
Şi streşinile plâng cu lacrimi reci şi grele,
Văzduhul hohoteşte de plâns, miroase-a ger
Şi tu îţi cânţi pustiul deasupra umbrei mele.

E ziua tot mai scurtă şi palidă lumina,
Cad frunze ca o cobe, îngreunând pământul.
Pe dealuri pustiite stăpână-i doar rugina,
Iar eu îmi cânt pustiul cu ploaia şi cu vântul.

Arar se-aud în şoapte cuvinte-nfiorate,
Adoarme lesne seara şi stinge vâlvătaia,
Avem pe zi ce trece mâini tot mai îngheţate
Şi ne cântăm pustiul şi goală ni-i odaia.

Mă încălzeşti târziu

Mă încălzeşti plăcut, soarele meu tomnatic
În mine era frig… şi gol… şi amăgire…
Iar când te risipeşti, mă simt a nimănui
Şi-mi pare totul fum… şi-oglinzi… şi risipire…

Visez că mă atingi şi mâinile-ţi sunt calde,
Dar iute pleacă visul şi iarăşi este frig.
Îmi decojesc iluzii, pe dată mă recapăt,
Lipesc din nou aripa şi-n zbor greoi te strig.

Te simt mereu alături, în urma din cuvinte,
Ştiu c-ai trecut pe-aici şi dorul mă apasă.
Păşesc furiş în suflet la tine şi, îndată,
Mă liniştesc, văzând, că am ajuns acasă.

s-ar vrea un haiku

Umbrele noastre
între rădăcini şi cer
pădure moartă

Quo vadis?

greu trec secunde,
de parcă timpul
m-ar fi uitat.

desenez umbre pe tavan,
numărând şuviţe
şi gânduri…

toate miros a trecutul meu.
acum nu-l mai pot recompune,
nici măcar din cioburi.

azi,
am mai îngropat o speranţă,
încă aud ecoul clopotelor.

nu plâng,
lacrimile n-o vor întoarce

mi-e frig.
îmi caut prin vene căldura.
zadarnic, însă!
ce-a fost sânge s-a uscat!

nisipul din clepsidră curge încet,
nu-i văd capătul.
văd doar o vârstă,
unde se termină un vis.

Sfântă amăgire

În noaptea asta sfântă
a unui alt Crăciun

cerşesc pentru pământ

o mantie-argintie.

Mi-e dor chiar şi de viscol,

(că prea este tăcut...)

de-un râset de copil

şi Moşul să mai vie.

Nu mai sclipesc lumini

pe cerul cel deşert,

colindele se sting 

în iarna asta fadă,

iar cetina de brad

şi-ai mamei cozonaci 

au parcă alt miros

când fulgi nu vor să cadă.

Privesc fereastra rece

şi prelungesc cuvinte,

până la descărnare

acestea se întind.

Apoi tresar de-odată,

nimicului dau bice,

spre ierni din alte vremuri

mă regăsesc gonind.

Un tremur mă-nfioară

când mâna ta cea caldă

îmi mângâie iar trupul

şi-mi scânteie privirea.

Şi iată cum, Crăciunul,

şi azi, ca-ntotdeauna,

a reuşit, o clipă,

să-mi dăruie iubirea.



O altă iarnă

o lacrimă cerească
luceşte printre gene
şi prin cămări ascunse
din nou se face iarnă
mor fluturi albi şi roşii
ca fulgi în palme calde
iar frunze putrezite
încă miros a ieri
a verde şi a soare


lumina îngheţată
alunecă încet
prin plete fulguite
şi tot mai argintate
apăsător mă doare
întinderea cea ninsă
şi-n suflet îmi coboară
în picuri de tăceri
iubiri pierdute-n zare

zăpezi de altădată
aruncă azi în mine
cu-amare nostalgii
şi orologii sparte
un rest de fericire
din alte anotimpuri
azi îmi măsoară paşii
în albe scânteieri
şi în secunde moarte

grădină fără flori

azi ninge cu încrâncenare
peste câmpia încă verde
cad macii roşii din picioare
sub coasa morţii inerente

de după deal apare ura
în straie noi de sărbătoare
şi-ntr-un triumf rânjeşte gura
peste edenul care moare

s-a-mbogăţit vara pesemne
de la vecini cu înc-o floare
de ce a luat, nu prea-nţelege
că doar avea grădină mare

acum priveşte-a neputinţă
cum trandafirii-i mor pe rând
cum corbi hulpavi sfâşie păsări
ce moartea o primesc cântând

e cea mai aspră judecată
şi vara n-are-apărători
rămâne palidă şi dreaptă
lângă pustiul fără flori

şi iarna aspră o îngheaţă
şi sângele prinde rugină
va mai putea vreodată oare
să-şi facă iarăşi o grădină ?

vreau drumul înapoi

ţara îmi face cărare
vrea să mă vadă iar
anii mei au rămas
în pragul casei bătrâneşti
în pereţi şi-n vetre
agăţată de firele lumii
mă dor paşii de-atâta umblat
buzunarul sufletului
duce o grea povară
mă scotocesc prin sânge
şi aflu dorul
fericirea mi-a rămas acasă
străbunii mă cheamă
din rame vechi
copil mereu în drumul spre ei
soarta m-a condamnat la exil
între oameni
vreau paşaport spre înapoi
să nu mai fiu umbră nicăieri
călător în timp uitat

Mă viscoleşte cu umbră de tine

Toate zilele mele încep cu tine
şi ochii tăi de un albastru cald
De ce te-ai teme că mă pierzi?
Nu vezi cum mă desenez
linie în palmele tale?

Aşa îmi nasc cuvinte ca un mir
din toamnele prea lungi de aşteptări,
când răscolesc parfumuri
printre castani sălbatici,
înfloriţi a doua oară,
când întunericul moare 
într-un ochi de oglindă,
ce încă mai păstrează
cuvintele noastre şoptite.

Tu nu vezi că fără tălpile tale
nu pot călca frunzele veştede
din altă toamnă?
Ochii mei nasc rugăciuni.
mă doare cumplit depărtarea .

Mă viscoleşte cu umbră de tine,
aştept ca focul nostru să topească iarna.
Decupez petale de cireş la orizont,
cu argila norilor clădesc un alt cer
şi încremenesc timpul
pentru încă un secol de iubire.

Cerul pe care l-am adunat împreună

dacă-ntr-o zi clepsidra îmi va muşca
din ultima petală
e semn că am să plec


şi-n drumul lung 
anevoios
voi arunca pe umeri căruntele poteci
până un verde crud
va înflori în mine


în lumea-aceea se respiră greu...
dar prinde-voi puteri
din slava nesfârşită
sorbi-voi zările albastre
şi viaţa va înmuguri
din seva cuvintelor neterminate


şi, dac-o fi să plec
tu, dragul meu
păstrează-mi zâmbetul frumos


eu voi privi spre cerul
pe care l-am adunat împreună
şi muguri noi îmi vor reda
senin surâs

Nu îngrăşaţi pământul cu oameni! (românilor de azi)

Vă dezbrăcaţi dimineţile înaintea răsăritului,
astfel încât ziua începe fără nuanţe intermediare:
cu-acelaşi cer mereu acoperit
şi-aceeaşi pâine trudnic plămădită.


Singuri şi fără orizonturi,
rătăciţi într-o lume
în care Dumnezeu a ales să fiţi punte.
Vi s-au cocoşat spinările de-atâtea îngenuncheri.


Pacienţi incurabili ai aceluiaşi sanatoriu,
murmurând înăbuşit gemete prelungi,
arar vă mai permiteţi o renovare,
când ferestrele din trup scârţâie prelung.


De pe obrajii uscaţi vi se preling amintirile altui timp,
clipiri fără lumină aşteaptă plângerea nopţii,
când visele vor repara totul.


Suflete amorţite şi triste,
de ce trăiţi doar pentru a uita înfrângerile?
Ridicaţi-vă! Creatorul v-a dat verticalitate!
Culegeţi scânteia luptei din ochii ascunşi sub glie!
Căutaţi în inimă dorinţa de-a trăi!
Că viaţa nu e doar zădărnicie…

dragoste târzie

treceau dimineţile pătate de somn
şi nu întrebam încotro
unele-mi zdrenţuiau fereastra cu lumină
şi-mi înstrăinau visele dezmăţate


curăţam cearşaful de praful singurătăţii
îmbrăcam aceeaşi haină de dor îmbâcsită
o retuşam cu o libertate inutilă
şi mă întorceam zâmbind
cu gândul la o nouă zi


dar lampa cu care te căutam
pâlpâia tot mai des, pe cale să se stingă…
mi-era dor de tine, cel pe care nu-l ştiam încă


erai paznicul nopţilor toate
când visam doar să curg un gând lângă tine
să-mi dăruieşti o pană de cocor
o carte cu poveşti şi-un strop de cer în mâini


dar într-un aprilie înrourat
zorile mi-au spălat faţa
iar ochii mei ţi-au recunoscut chipul


erai tu, cel ce-mi modelai ploile cu zâmbetul
şi-mi colorai deseori în roşu-aşteptarea


de-atâta dor mi se topise sufletul
de-aceea l-am turnat într-un tipar
de forma clipei când ne-am întâlnit
apoi, l-am aşezat în palmă, ţie
iubirea mea târzie...

Ca-ntr-o matrioşcă vie...

Stau la fereastra odăii întunecoase,

prin geam desluşesc o umbră,

apoi, tot mai clar, silueta unei fetiţe.

De fapt, îmi dau seama că sunt eu.

Port anii copilăriei mele şi funda

pe care mi-o prindea întotdeauna mama în păr.

Deodată, pe uşă intră o tânără femeie.

Îmi recunosc strălucirea din ochi.

Din ea descinde alta

şi-nlăuntrul acesteia o alta, pitită în alta,

mereu eu…

Scrijelesc scoarţa din piept în piept,

până la inima încă moale,

magmă din sâmburele atâtor înfrângeri.

Şi trec din păpuşă-n păpuşă şi ţopăi

piciorul mi-e tot mai mic şi vreau să mă întorc,

dar cineva nu mă lasă să trec de două ori prin acelaşi loc.

- Doamne, aruncă-mă până la ultima păpuşă din mine! strig…

  

- Dar eşti chiar tu, cea de azi!

În tine poţi mângâia somnul celor de ieri…

Închide ochii şi vei fi iarăşi tânăra naivă,

sau copilul gângurind fericit,

ori sămânţa în care sufletul orfan şi-a aflat casă.

Păpuşa ce doarme în leagăn eşti tu cea de mâine, matrioşka…

De vorbă cu Paler

mereu ai spus, maestre, că Pământul
e singurul loc unde se poate crea Paradisul
acum te-ai mutat într-o stea
ai plecat să-L întâlneşti pe Dumnezeu
şi poate să-I iei un Interviu

nenorocul ţi-a fost că a trebuit să mergi doar înainte
fiindcă, după cum ne spuneai
nu ai fost niciodată un rac autentic

au rămas în urma ta mări şi cuvinte şi îndoieli şi certitudini...

Cioran îţi spunea că la judecata de apoi
se vor cântări doar lacrimile
dar tu, maestre, n-ai putut plânge niciodată
şi cât ai fi vrut să-ţi deschizi astfel lacătele din tine…
n-ai plâns nici măcar atunci când ţi-au murit părinţii
pentru că mereu ai crezut că moartea e o izbăvire

pustiul de-aici te-a făcut să înţelegi
că nu eşti destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni
astfel încât ai renunţat la trufia de a te fi considerat
cel mai mare adevăr al lumii ori singurul

ai învăţat să iubeşti ca să fii iubit
şi în marea-ţi iubire ne-ai învăţat şi pe noi dragostea
şi cum să plantăm trandafiri în suflet
ori să le ducem ucigaşilor crini, declarându-i inocenţi...

de multe ori erai intrigat de poporul acesta
de noi cei ce frigem mititei pe orice Golgotă
dar ne-ai iubit şi ai iubit acest pământ
pentru că omul are o singură patrie, restul sunt ţări

şi ai plecat crezând că viaţa e mai importantă ca orice…
fie şi pe un peron...
şi dragostea… iar celelalte... nu sunt decât alergare deşartă…

acum ne priveşti din cer, doar un pas ne desparte,
e pasul nostru absent…
tu stai pe un mal, noi pe altul…
şi între noi curge noaptea…

Neputinţă

mi-a povestit mama de dimineaţă că a visat ape tulburi
şi că tata o tot chema la el, de undeva de sus.
e doar un vis, i-am spus şi am cuprins-o încet de după umeri.


Doamne, şi parcă atunci am văzut prima oară ce mică e
şi cât de adânc i-a săpat bătrâneţea în ziduri.
deodată o lacrimă ascunsă şi-a picurat sarea
în ecoul din peştera timpului…


am văzut-o pe mama, dreaptă şi neobosită,
arzând, pe marginea uliţei, frunze uscate.
apoi am văzut-o urcând verde pe cărarea ce duce la vie.
mi-am dat seama brusc că toată seva ei în mine înfloreşte.
că prin moartea ei lentă respir, vorbesc, exist...
că verdele ei m-a înmugurit, atunci când m-a condamnat la viaţă.


i-am luat mâna slabă şi i-am sărutat-o prelung.
s-a mirat şi ea de această pornire…
am alergat apoi sub nucul copilăriei mele şi am plâns.
mi-am plâns cu lacrimi grele neputinţa
de a păstra pe veci seninul din ochii dragi ai ei.

Vara sufletului meu

Iubite, pleacă toamna
cu ultimul tramvai
iar eu îmi flutur eşarfa
de parcă aş pierde pe cineva drag


brumar se-aşterne în parc
ca un apus răstignit peste lume
aleile îşi adună la capete cerul 
şi mie mi se face dor
de aripa ce mai schiţează zborul


ziua aceasta mi-aduce aminte de tine
şi de mâinile tale
crengi înflorite
în care cântau privighetorile
până făceau să danseze seva copacului


azi, fără tine
slova mea pare un greier rătăcit
prin ierburile mult prea înalte
din ultima lună de vară


iubite, de Bobotează
n-am să-mi mai pun busuioc sub pernă
pentru că nu vreau să visez pe altcineva…

De vorbă cu tata

pe uliţa copilăriei mele
văd urme de tălpi crăpate
îmi zic în gând „cred că a trecut tata”
şi-o stranie durere mă împietreşte
fiindcă tata nu poate să mai vină


mi-amintesc primăvara aceea pierdută
în care tata s-a hotărât deodată să moară
sătul de-atâta trăit, privea tot mai des cerul
iar acesta se-nvineţea pe loc şi ploua lacrimi…
n-au mai crescut copaci sub muntele de sare
iar cireşul de la poartă s-a uscat


de-atunci, în fiecare primăvară,
las pentru-o clipă alergarea deşartă
şi cu târzie căinţă mă-ndrept
spre locul unde tata se odihneşte
ca să-i povestesc toate cele
pe care nu i le-am putut spune cândva

Arzând pe rugul toamnei

octombrie, dureros ca o smulgere
îmi plimbă paşii şovăitori pe asfaltul umed
văd cerul-n curcubeu de gri şi, iată,
copacul nostru e azi în rugăciune
cu cea din urmă frunză ce-şi fierbe sângele pe rug


toamna şi-a prins la gât eşarfa dragostei
eu încă mai caut urmele tale în noapte
şi oraşu-mi înfige în inimă cele şapte coline
ochelarii mi-s aburiţi de-atâta dor
şi nu pot încă desluşi nimicul


depărtarea se scurge-n ape...


n-am ştiut niciodată să fluier a pagubă
„şi ce dacă?” îmi spun
apoi  deschid sărat un lacăt în mine
trec strada umăr la umăr cu nostalgiile 
îmi cumpăr o ciocolată amăruie
şi topesc în cerul gurii speranţe încă dulci


miroase-amar a ieri şi-a necuvinte
tu la un capăt, eu la celălalt, înnodăm liniştea