Stau la fereastra odăii întunecoase,
prin geam desluşesc o umbră,
apoi, tot mai clar, silueta unei fetiţe.
De fapt, îmi dau seama că sunt eu.
Port anii copilăriei mele şi funda
pe care mi-o prindea întotdeauna mama în păr.
Deodată, pe uşă intră o tânără femeie.
Îmi recunosc strălucirea din ochi.
Din ea descinde alta
şi-nlăuntrul acesteia o alta, pitită în alta,
mereu eu…
Scrijelesc scoarţa din piept în piept,
până la inima încă moale,
magmă din sâmburele atâtor înfrângeri.
Şi trec din păpuşă-n păpuşă şi ţopăi
piciorul mi-e tot mai mic şi vreau să mă întorc,
dar cineva nu mă lasă să trec de două ori prin acelaşi loc.
- Doamne, aruncă-mă până la ultima păpuşă din mine! strig…
- Dar eşti chiar tu, cea de azi!
În tine poţi mângâia somnul celor de ieri…
Închide ochii şi vei fi iarăşi tânăra naivă,
sau copilul gângurind fericit,
ori sămânţa în care sufletul orfan şi-a aflat casă.
Păpuşa ce doarme în leagăn eşti tu cea de mâine, matrioşka…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.