Cafea

dimineţile treceau întotdeauna la fel

îmi beam cafeaua
o amestecam cu puţină patimă
apoi îmi spuneam
că asta e fericirea

aşa era cel mai simplu…

apoi mă predam zilei fără condiţii

primeam tristeţile
şi moartea în doze mici
înfrângerile îmi deveneau
iarăşi scadente

dar nu făceam nimic…

rătăceam prin febra risipirii
oprindu-mă uneori
în aceeaşi intersecţie
pentru a culege
resturile unei vieţi searbăde

într-o dimineaţă ai făcut tu cafeaua

ai picurat un răsărit
şi câteva sensuri

atunci clipa s-a spart

secundele au scânteiat în ceas
clepsidra s-a răsturnat
iar zilele
au început să curgă

altfel…